YouSub
Untitled

ro Romanian

Untitled Romanian subtitles

0 downloads · 458 lines · added Dec 8, 2015

Report a problem
What's wrong?
Advertisement

Romanian transcript

Traducător: Madalina Dinita Corector: Laszlo Kereszturi
Cred că trebuie să facem ceva
ca să schimbăm o parte din cultura medicală.
Cred că totul începe cu un medic, adică eu.
Poate că anii din branșă
îmi permit să renunț la o parte din prestigiul meu fals
și să produc schimbarea.
Înainte să intru în subiect,
să începem cu un pic de baseball.
De ce nu?
Ne apropiem de World Series.
Toți iubim baseball-ul,nu?
(Râsete)
Există niște statistici uimitoare în baseball,
sute de statistici.
„Moneyball” apare în curând - e vorba de
folosirea statisticilor pentru creșterea eficienței în baseball.
Mă voi concentra pe o statistică,
sper că ați auzit de ea.
Se numește „media batterului”.
Un batter de 300 are o cotă de 300.
Înseamnă că a lovit mingea
de trei ori din zece încercări.
Adică a trimis-o în afara terenului,
a căzut, n-a fost prinsă,
și cine a încercat să o arunce la prima bază nu a reușit la timp,
iar alergătorul a fost în siguranță.
Trei din zece.
Știți cum e numit jucătorul cu cota 300
în Liga Superioară de Baseball?
E bun, foarte bun,
poate un star.
Dar unul
cu o cotă de 400?
E cineva care lovește
în siguranță în 4 din 10 cazuri.
O legendă -
de exemplu, legendarul Ted Williams -
ultimul jucător din Liga Superioară
cu o cotă constantă de 400.
Să transpunem statistica asta în medicină,
unde mă simt mai bine
sau poate mai puțin bine
după ce voi discuta despre asta.
Ai apendicită și ești trimis
la un medic cu o cotă de 400
la apendicectomii.
(Râsete)
Nu e de bine, nu?
Să presupunem că trăiești
într-un loc izolat și
o persoană apropiată
are două artere coronare blocate,
iar medicul de familie îl trimite la un cardiolog
cu o cotă de 200 la angioplastii.
Dar știți ce?
Se descurcă mult mai bine anul acesta. Își revine.
Are o cotă de 257.
Dar tot nu merge.
Vă voi pune o întrebare.
Care credeți că trebuie să fie
rata de reușită pentru un chirurg,
un asistent, un ortoped,
un ginecolog
sau un paramedic?
Foarte bine, 1000.
Dar adevărul e că
nimeni din medicină nu știe
care ar trebui să fie rata de reușită
pentru un medic
sau un paramedic.
Dar îi trimitem pe toți în lume,
inclusiv pe mine,
și le spunem să fie perfecți.
Să nu greșească niciodată,
dar te întrebi cum vor face asta.
Asta e mesajul pe care mi l-am însușit
când eram în facultate.
Eram obsedat de studiu.
În liceu, un coleg a spus odată că
Brian Goldman ar studia și pentru un test de sânge.
(Râsete)
Și așa era.
Am studiat în mica mea mansardă
la centrul pentru asistente al spitalului din Toronto,
nu departe de aici.
Și am memorat tot.
În orele de anatomie, am memorat
originea și eforturile fiecărui mușchi,
fiecare ramificație a fiecărei artere care ieșea din aortă,
diagnostice diferențiale rare și comune.
Știam chiar și diagnosticul diferențial
pentru clasificarea acidozei renale tubulare.
Între timp,
acumulam din ce în ce mai multe cunoștinte.
M-am descurcat bine,
am absolvit cum laude.
Când am absolvit Medicina
aveam impresia că
dacă memoram și știam tot
sau cât de mult posibil,
cât de mult puteam,
atunci nu voi face greșeli.
A mers
pentru o vreme,
până am întâlnit-o pe dna Drucker.
Eram rezident într-un spital din Toronto,
când dna. Drucker a ajuns Urgențe,
în acel spital.
Atunci eram repartizat la Cardiologie,
pe bază de rotație.
Când cei de la Urgențe
cereau un consult cardiologic,
trebuia să văd pacientul
și raportez supervizorului.
Când am văzut-o pe dna. Drucker, nu mai respira.
Când am auscultat-o, am auzit un șuierat.
I-am pus stetoscopul pe piept și
am auzit pocnete pe ambele părți,
deci avea insuficiență cardiacă congestivă.
Inima nu funcționează corect
și în loc să poată să pompeze sângele,
o parte din el se acumulează în plămâni
și nu poți respira.
Nu era greu să pun diagnosticul.
L-am pus și apoi am început tratamentul.
I-am dat aspirină, medicamente care să-i ajute inima.
I-am dat diuretice pentru a elimina
excesul de fluide prin urină.
După vreo două ore
se simțea mai bine.
Și eram mulțumit.
Dar am făcut prima greșeală -
am trimis-o acasă.
De fapt, am mai făcut două greșeli.
Am trimis-o acasă
fără să mă consult cu superiorul.
Nu l-am sunat și nu am făcut ce trebuia,
adică să îi spun ce am făcut,
ca să o poată consulta și el.
Superiorul o cunoștea
și ar fi putut să furnizeze informații suplimentare despre ea.
Poate că am avut un motiv întemeiat.
Poate că am vrut să fiu un rezident independent.
Poate că am vrut să am succes
și să îmi asum responsabilități
ca să îl obțin,
să îmi tratez pacienții
fără să apelez la superior.
A doua greșeală a fost și mai mare.
Am trimis-o acasă
și am ignorat acea voce interioară
care încerca să îmi spună:
„Goldman, nu e o idee bună. N-o face.”
Încrederea în sine îmi lipsea atât de mult
încât am întrebat-o pe asistenta
care o îngrijea pe dna Drucker
dacă e în regulă să o trimitem acasă.
Asistenta s-a gândit
și a spus foarte detașată că e în regulă.
Îmi amintesc clar acea zi.
Am semnat actele de externare,
a venit ambulanța, paramedicii au dus-o acasă
iar eu mi-am reluat garda.
Toată ziua,
toată după-amiaza
am avut o senzație neplăcută în stomac.
Dar am continuat garda.
La sfârșitul zilei, când mă pregăteam să plec,
mă îndreptam spre parcare
să îmi iau mașina
și am făcut ceva ce nu făceam de obicei.
Am trecut pe la Urgențe.
O altă asistentă de acolo,
nu aceeași care o îngrijea pe dna. Drucker,
mi-a spus trei cuvinte
de care știu că
medicii de la Urgențe se tem.
Și alți medici se tem de ele,
dar medicina de urgență are ceva special
pentru că vedem pacienții puțin timp.
Cele trei cuvinte sunt:
„Îți mai amintești?”
„Îți mai amintești de pacientul pe care l-ai externat?”,
m-a întrebat rece cealaltă asistentă.
„A revenit”,
și a vorbit exact pe acest ton.
Revenise.
Era aproape moartă.
La o oră după ce a ajuns acasă,
după ce o externasem,
s-a prăbușit și familia ei a sunat la 911,
iar paramedicii au adus-o înapoi la Urgențe.
Tensiunea arterială era 50,
adică era într-un șoc sever.
De-abia respira și era vânătă.
Cei de la Urgențe au făcut tot posibilul.
I-au dat medicamente să îi crească tensiunea.
Au pus-o pe respirație artificială.
Eram șocat,
zdruncinat complet.
M-au trecut o mie de emoții
fiindcă după ce au stabilizat-o,
au dus-o la Terapie Intensivă
și am sperat să își revină.
După două-trei zile,
era clar că nu își va mai reveni.
Creierul suferise leziuni ireversibile.
Familia s-a adunat în jurul ei.
În următoarele opt sau nouă zile,
s-au resemnat față de ce se întâmplase.
După nouă zile, au fost de acord să fie deconectată -
dna. Drucker,
soție, mamă
bunică.
Se spune că nu uiți niciodată numele
celor care mor.
Era prima dată când treceam prin asta.
În următoarele săptămâni,
m-am învinovățit
și am simțit pentru prima dată
rușinea „bolnavă” care există
în cultura noastră medicală -
mă simțeam singur, izolat,
nu era acea rușine „sănătoasă” -
fiindcă nu poți discuta despre asta cu colegii tăi.
Știți cum e,
când trădezi secretul celui mai bun prieten
și apoi ești prins,
iar cel mai bun prieten te confruntă
și aveți discuții tensionate,
dar la sfârșit, acel sentiment te împinge
să spui că nu vei mai face niciodată acea greșeală.
Și îți ții promisiunea și nu mai greșești.
Acel tip de rușine e un dascăl.
Rușinea „bolnavă” despre care vorbesc
te face să te simți rău pe dinăuntru.
Nu îți spune
că ai greșit,
ci că ești rău.
Și asta simțeam eu.
Și nu era din cauza superiorului meu, el era înțelegător.
A vorbit cu familia și sunt sigur că a aplanat situația
și de aceea nu m-au dat în judecată.
Am continuat să îmi tot pun aceste întrebări.
De ce nu am întrebat supervizorul? De ce am externat-o?
Și în cele mai negre momente:
de ce am făcut o asemenea tâmpenie?
De ce am ales medicina?
Încet, dar sigur,
am depășit momentul.
Am început să mă simt mai bine.
Și într-o zi,
norii au dispărut și a ieșit soarele
și m-am mirat -
poate mă voi simți iar bine.
Și mi-am promis un lucru -
dacă voi încerca de două ori mai mult
să fiu perfect, să nu mai greșesc,
vocile vor dispărea.
Și așa a fost.
Mi-am reluat munca.
Și iar s-a-ntâmplat.
Doi ani mai târziu, eram la Urgențe
într-un spital la nord de Toronto
și am văzut un tânăr de 25 de ani cu dureri în gât.
Eram ocupat, grăbit.
El tot arăta aici.
M-am uitat în gâtul lui, era un pic roz.
I-am dat o rețetă cu penicilină
și l-am trimis acasă.
Când a ieșit pe ușă,
tot avea mâna la gât.
După două zile, eram de gardă la Urgențe
și șefa m-a rugat să discutăm în biroul ei.
Mi-a spus cele trei cuvinte:
„Îți mai amintești?”
„Îți amintești de pacientul cu dureri în gât?”
Nu avea faringită streptococică.
Avea o afecțiune potențial mortală -
epiglotită.
Puteți căuta pe Google,
nu e o infecție a gâtului, ci a căilor aeriene superioare,
și poate provoca stopul respirator.
Din fericire, nu a murit.
A primit antibiotice intravenos
și și-a revenit după câteva zile.
Am trecut prin aceeași perioadă de rușine și învinovățire,
m-am liniștit și am reluat munca,
până când am greșit din nou și din nou și din nou.
Am diagnosticat greșit de două ori apendicita.
E grav, mai ales
când lucrezi într-un spital
care avea 14 pacienți pe noapte.
Nu l-am trimis pe niciunul acasă,
nu cred că nu au primit îngrijiri corespunzătoare.
Am crezut că unul avea pietre la rinichi.
I-am făcut radiografie. A ieșit normală,
iar colegul meu care re-examina pacientul
a observat că partea din dreapta jos era mai tare și a chemat chirurgul.
Celălalt avea diaree acută.
I-am dat fluide pentru rehidratare
și am rugat un coleg să-l re-evalueze.
A făcut-o
și când a observat că partea din dreapta jos era tare, a chemat chirurgul.
Ambii pacienți au fost operați
și s-au însănătoșit.
Dar de fiecare dată
mă priveau urât, gata să sară la mine.
Mi-ar plăcea să pot să vă spun
că cele mai grave greșeli le-am făcut în primii 5 ani,
așa cum spun mulți din colegii mei - dar e o tâmpenie.
(Râsete)
Unele greșeli le-am făcut în ultimii 5 ani.
Am fost singur, rușinat și nesprijinit.
Iată problema:
dacă nu pot să mărturisesc
și vă vorbesc despre greșelile mele,
dacă nu aud acea voce
care îmi spune ce s-a întâmplat,
cum pot să discut despre asta cu colegii?
Cum pot să îi învăț
să nu facă aceleași greșeli?
Dacă aș păși într-o cameră -
ca acum, nu știu ce gândiți despre mine.
Când ați auzit pe cineva vorbind
iar și iar despre eșec?
Da, mergi la o petrecere
și poate auzi de vreun doctor,
dar nu vei auzi pe nimeni
vorbind de propriile greșeli.
Dacă aș intra într-o cameră plină de medici
și i-aș ruga să mă spijine acum
și le-aș spune ce v-am zis,
probabil că nu aș termina de povestit două cazuri
că s-ar neliniști puternic,
cineva ar face o glumă,
ar schimba subiectul și am merge mai departe.
Dacă eu și colegii mei am ști
că unul dintre ortopezi a tăiat piciorul bun,
credeți-mă, aș putea cu greu
să privesc acea persoană în ochi.
Acesta e sistemul prezent.
Greșelile sunt total negate.
E un sistem
în care există două tabere -
cei care greșesc
și cei care nu greșesc
cei care nu fac față lipsei somnului și care care pot,
cei care au rezultate proaste și
cei care au rezultate importante.
Aproape că e o reacție ideologică,
ca și cum anticorpii ar ataca acea persoană.
Avem impresia
că dacă îi eliminăm din medicină pe cei
care greșesc,
vom avea un sistem sigur.
Dar sunt două probleme aici.
În circa 20 de ani
de experiență media și jurnalism,
am studiat malpraxisul și erorile medicale
ca să învăț tot ce pot,
încă din primele articole scrise pentru Toronto Star
și în emisiunea mea „White Coat, Black Art.”
Și am aflat că
erorile sunt omniprezente.
Lucrăm într-un sistem
în care apar erori zilnic,
una din 10 rețete
e fie dată greșit în spital
sau dozajul e greșit,
infecțiile luate în spital se înmulțesc și
provoacă haos și moarte.
În această țară,
24.000 de canadieni mor
din cauza erorilor medicale evitabile.
În SUA, Institutul de Medicină susține că sunt 100.000 de cazuri.
Însă cifrele sunt mai mari,
fiindcă nu analizăm problema
deschis.
Iată de ce.
Într-un spital,
unde cunoștințele medicale se dublează
la doi sau trei ani, nu putem ține pasul.
Lipsa somnului e generalizată.
Nu putem scăpa de ea.
Avem tendințele noastre cognitive,
care mă împiedică să fac anamneza perfectă a unui pacient cu dureri în piept.
Luați același pacient cu dureri în piept,
dar transpirat și vorbăreț,
cu respirația mirosind a alcool,
și raportul meu va include și dispreț.
Nu fac aceeași evaluare.
Nu sunt un robot.
Nu fac lucrurile la fel de fiecare dată.
Iar pacienții mei nu sunt mașini,
nu îmi descriu simptomele la fel de fiecare dată.
Așadar, greșelile sunt inevitabile.
Dacă urmezi îndemnul și
elimini toți medicii care fac greșeli
nu va mai rămâne nimeni.
Știți că e tendința
ca oamenii să nu dorească
să discute despre greșelile lor cele mai mari?
În emisiunea mea, „White Coat, Black Art”,
le prezint cea mai mare eroare a mea
tuturor, de la paramedici
la șeful secției de cardio-chirurgie.
„Uite cea mai mare greșeală a mea” - bla, bla.
Dar a ta care e? Și îndrept microfonul către ei.
Pupilele li se dilată,
se dau înapoi,
se uită în pământ, înghit în sec
și încep să povestească.
Vor să își spună poveștile.
Vor să poată spună:
„Nu faceți aceeași greșeală ca mine.”
Au nevoie de un mediu unde să spună asta,
de o cultură medicală redefinită.
Fiecare medic contribuie la schimbare.
Medicul redefinit e un om,
e conștient de asta,
acceptă asta și nu e mândru de greșeli,
dar se străduiește să învețe
ceva din trecut,
și să predea acel ceva altora.
Își împărțășește experiența cu ceilalți.
Îi încurajează pe cei care vorbesc de greșelile lor.
Și nu condamnă greșelile
altor oameni,
ci îi încurajează, îi susține
pentru a-i ajuta.
Și lucrează într-o cultură a medicinii
care admite
că oamenii controlează sistemul
și mai fac greșeli din când în când.
Sistemul evoluează pentru
a crea soluții
care să detecteze mai ușor greșelile
pe care oamenii le fac inevitabil
și astfel se creează o atmosferă
caldă, încurajatoare, unde cei care
vin în contact cu sistemul medical
pot indica lucrurile ce constitue potențiale greșeli
și sunt răsplătiți pentru asta
și mai ales cei ca mine, când greșim,
suntem răsplătiți când recunoaștem.
Numele meu e Brian Goldman.
Sunt un medic redefinit.
Sunt om. Greșesc.
Îmi pare rău,
dar încerc să învăț ceva,
ca să pot preda și celorlalți.
Nu știu ce părere aveți despre mine,
dar pot să mă împac cu ideea.
Dați-mi voie să închei prin trei cuvinte:
da, îmi amintesc!
(Aplauze)

Need subtitles from another video?